Dacă ai o idee, o propunere sau o nelămurire, le așteptăm la:

E timpul că posturile private de televiziune să aibă responsabilităţi educaţionale faţă de public

Argumentul 1: Este de datoria posturilor private de televiziune să emită programe cu un caracter educaţional

Codul de reglementare al audiovizualului  precizează în Titlul al V-lea necesitatea asumării unor responsabilităţi culturale, însă nu există nişte parametri clari în care trebuie să se încadreze posturile de televiziune, ca pentru, de exemplu, proporţia de producţii româneşti. De asemenea, reclamându-şi titlul de a 4 a putere în stat, televiziunea privată trebuie să îşi asume şi responsabilităţile sociale pe care le are în influenţarea publicului, de pe urma căruia câştigă profitul. Un exemplu relevant este declaraţia presedintelul TF1 care vede în public numai o modalitate de a face profit, din care ar rezulta o necesitate de responsabilizare a televiziunilor private.

Argumentul 2: Posturile private de televiziune au mijloacele necesare pentru a implementa un program educaţional

Televiziunea reprezintă cel mai popular mijloc de relaxare pentru românul de rând, depăşind cu mult internetul, radioul şi desigur, presa şi cărţile. Dacă media mondială de ore petrecute în faţa televizorului este de 3 ore pe zi, media românească este de 2 ori mai mare, de 6 ore pe zi, acest lucru datorându-se probabil conţinutului accesibil şi al preţului redus pentru accesarea unui astfel tip de divertisment. Aceste date sugerează, deci, că televiziunea ocupă o proporţie semnificativă din timpul românilor, ceea ce îi oferă şansa de a putea exercita o influenţă asupra consumatorilor. În plus, studiile privitoare la rating arată că televiziunile publice sunt mai puţin vizionate decât cele private, TVR pierzând din popularitate pe an ce trece. Acest lucru înseamnă că, pentru ca o campanie de educare a publicului să fie mai eficientă decât este deja, este necesar ca telespectatorilor să le fie oferită un număr mai mare de programe cu un caracter educaţional decât cel actual, prezent majoritar în grila posturilor de stat (reţeaua TVR).

Argumentul 3: Există dorinţa din partea publicului

Dacă televiziunile se ghidează într-adevăr după sloganul „oferim publicului ce vrea”, atunci ar trebui să ofere mai mult conţinut educativ. Un studiu efectuat pentru CNA relevă faptul că 1 din 2 români simt nevoia unei campanii educational- culturale sau sanitare, apărută în urma campaniilor „Un stil de viaţă sănătos”, „Ai grijă de inima ta” sau „Alege viaţa”, astfel că există o cerere din partea publicului, care se vrea educat. Mai mult, românii acordă mai multă încredere mass-mediei (dintre care, după cum am menţionat, cea mai populară este televiziunea) decât guvernanţilor sau agenţilor statului în general, ceea ce înseamnă că cetăţeanul de rând ar primi mult mai bine o campanie socială venită din partea televiziunii decât din alte surse. Succesul unei astfel de campanii depinde în primul rând de credibilitatea pe care o are agentul, dar şi de atenţia pe care o acordă publicul ţintă informaţiei, maniera de prezentare şi aria de acoperire, ceea ce ar face campaniile televizate să aibă un impact mai puternic decât cele clasice. Ipoteza aceasta este confirmată tocmai de faptul că 4 din 5 români contează pe televiziune pentru a acumula noţiuni de cultură generală.

Argumentul 1: O astfel de responsabilitate impusă ar interfera cu libertatea de expresie

Dacă s-ar introduce o reglementare mai strictă decât în prezent a programului de emisie, ar putea apărea riscul unei intervenţii nejustificate a statului în piaţa liberă, care în prezent este guvernată de principiu libertăţii de expresie. Deja există un cadru legislativ prin care se impun anumite restricţii de natură să asigure protecţia publicului şi anumite linii generale de promovare a unui conţinut cultural, creând noi reguli s-ar putea crea un precedent periculos care ar putea oferi statului scuza de a controla mass-media.

Argumentul 2: Eficienţa acestei măsuri este îndoielnică

Ar exista cel puţin două măsuri de implementare, ambele fiind la fel de defectuoase. Una dintre ele ar fi impunerea, ca noţiune generală, a unui anumit număr de minute de emisie cu un caracter educaţional, posturile de televiziune având libertatea de a-şi alege intervalul orar la care să difuzeze informaţii de profilul impus. Din statistica ce prezintă popularitatea scăzută a posturilor de stat, care emit astfel de programe, se poate trage concluzia că, într-o măsură mai mică sau mai mare, programele culturale nu sunt la fel de vizionate ca cele de alt profil. Ori în acest caz putem sesiza două aspecte: în primul rând, existenţa unor programe educaţionale televizate înseamnă că nu este necesară suplimentarea minutelor de emisie pe acest profil, publicul având deja posibilitatea de a opta pentru aceste programe. În al doilea rând, tocmai popularitatea scăzută a posturilor care difuzează astfel de programe arată interesul scăzut al publicului pentru programe educaţionale, făcând această măsură inutilă. A doua modalitate de implementare ar fi o forţare a programelor educaţionale în preferinţele publicului, prin alocarea unei perioade din orarul de emisie în care toate posturile ar fi obligate să difuzeze astfel de programe. Acest lucru ar fi o gravă încălcare a dreptului la libertatea de exprimare, garantat de art. 30 din Constituţie.

Argumentul 3: Televiziunea nu ar trebui să îşi aroge sarcina educării publicului

Modul în care televiziunea transmite informaţii este unul centrat pe divertisment şi pe destinderea telespectatorului. Aşa cum sugerau şi analişti media că Marshall McLuhan sau Neil Postman, televiziunea nu poate să nu fie un mijloc de divertisment. Chiar şi atunci când ce se transmite are conţinut cu caracter educaţional, modul în care transmite acel conţinut este unul care îi diminuează valoarea. În plus, televizorul este un mediu care încurajează transmiterea pasivă de informaţii. Cea mai mare parte a lucrurilor pe care le înţelegem şi reţinem vine din ceea ce spunem, din experienţele pe care le trăim direct şi din interacţiunile noastre cu alţi indivizi. Alocarea unei responsabilităţi educaţionale posturilor de televiziune ar putea distrage atenţia de la îmbunătăţirile necesare instituţiilor care au cu adevărat sarcina de a ne educa: instituţiile de învăţământ.

Referinţe

http://www.media.mit.edu/explain/papers/10_1996b.pdf

http://www.unesco.org/education/educprog/lwf/doc/portfolio/opinion7.htm