Argumentul 1: Valoarea adevărată a obiectelor nu este exploatată decât în ţara de origine
Fără contextul socio-istoric care să dea semnificaţie reală obiectelor în cauză, acestea nu mai rămân decât o bucată de metal sau lemn dintr-o ţară străină. Chiar dacă valoarea istorică ar fi recunoscută în ţara respectivă, impactul ar fi unul eşuat, pentru că populaţia care vede obiectele expuse nu le va percepe importanţa, întrucât nu simte că istoria aceea le aparţine. Adevăratul impact al acestor comori poate fi obţinut doar în ţara de origine, în care aceste obiecte, precum brăţările dacice, dau mărturie pentru trecutul românilor. Brăţările acestea, descoperite la Caprareata, au ajuns în magazine de antichităţi din Germania, unde valoarea lor este una strict comercială.
Argumentul 2: Ţările care adăpostesc tezaurele altor ţări nu ar trebui să aibă acest drept
Nu ar trebui ca o ţară să aibă dreptul de a păstra tezaurul altei ţări, mai ales când cei din urmă cer ca acest tezaur să fie restituit. Spre exemplu, România a încredinţat Tezaurul Naţional Rusiei în timpul primului război mondial: acesta cuprindea documente de valoare, aur, obiecte de artă. Doar o parte din acest tezaur a fost retrocedat în 1956, orice alte încercări de recuperare a tezaurului fiind declinate de Rusia până în prezent. În această situaţie, Rusia nu are dreptul de a păstra sau refolosi tezaurul, nu îi aparţine de drept şi ar trebui să fie obligată să-l returneze.
Argumentul 1: Unele comori culturale servesc mai bine fiind păstrate în alte ţări
Există o multitudine de obiecte de artă care sunt expuse în diferite muzee ale lumii, adunate în mari galerii indiferent de ţară de origine. În unele cazuri, această situaţie ar putea fi benefică prin popularizarea acestor obiecte de artă şi stimularea interesului populaţiei faţă de respectivii artişti şi de diferitele caracteristici naţionale în domeniu. Spre exemplu, tânăra pictoriţă Alexandra Nechită a ajuns foarte cunoscută pe plan internaţional pentru că operele sale făceau partea atât din colecţii publice, cât şi particulare, precum cele ale Reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii şi a împăratului Akihito al Japoniei. Astfel, aceste comori servesc mai bine scopului de a promova cultura română făcând parte din colecţii din străinătate, decât fiind adăpostite de sărăcăcioasele muzee româneşti.
Argumentul 2: Ar fi imposibil să recuperăm comorile culturale
Majoritatea acestor comori culturale nu aparţin unor state, ci unor particulari care au cumpărat aceste obiecte fie direct de la cei care le-au creat, fie prin intermediari. A le recupera înseamnă depistarea tuturor acestor particulari, tratarea cu ei pentru returnarea comorilor. În unele cazuri, aceştia s-ar putea să nu fie dispuşi să cedeze obiectele sau să le vândă, şi nu pot fi obligaţi să facă acest lucru. Astfel eforturile ar fi inutile şi păgubitoare [cheltuieli în bani, timp etc.] pentru statul român. Aceste eforturi ar putea fi mai degrabă investite în promovarea comorilor pe care le avem deja sau în restaurarea celor care au fost avariate în timpul războaielor sau pe parcursul regimului comunist.
Referinţe:
Despre brăţările dacice: http://www.formula-as.ro/reviste_721__144__aurul-dacilor.html
Tezaurul Român şi Rusia: http://ro.wikipedia.org/wiki/Tezaurul_Rom%C3%A2niei
Alexandra Nechita- “mica Picasso” http://old.jurnalul.ro/articol_34437/tânăra_picasso.html