În urma unei intervenţii militare cu scop umanitar care şi-a atins scopul, forţele de ocupaţie ar trebui să plece dacă asta este dorinţă explicită a populaţiei native

Intervenţie militară cu scop umanitar = acţiune armată de oprire a încălcării drepturilor omului realizată de un stat sau o grupare de state străine , fără acordul obligatoriu al statului pe teritoriul cărora se produc incidentele
Dorinţa explicită = voinţa majoritarii populaţiei exprimată printr-un referendum
Scop atins = aplanarea conflictului prin eliminarea încălcării drepturilor omului

Argumentul 1: Prezenţa prelungită a trupelor militare reprezintă o cale pentru instaurarea dominaţiei străine
Starea de conflict prezumă imposibilitatea statului în cauză de a apăra drepturile cetăţenilor proprii, sau chiar posibilitatea ca statul în sine să fie agentul acestor încălcări. Odată eliminată, instabilitatea este urmată de o perioadă tranzitorie în care situaţia este practic resetată. În acest punct statul este nevoit să îşi pună din nou bazele administrative şi instituţionale pentru a redobândi controlul asupra societăţii. Existenţa trupelor străine pe teritoriul ţării care tocmai a ieşit dintr-o stare tensionată presupune însă riscul ca funcţiile principale ale conducerii să intre în subordinea forţelor de ocupaţie, or consecinţă nu ar însemna decât o agravare a momentului care a declanşat intervenţia.

Argumentul 2: Nerespectarea voinţei populaţiei este o încălcare a suveranităţii statului
Chiar dacă prelungirea misiunii este motivată de cele mai nobile intenţii, neavând în vizor răspândirea influenţei într-un sens negativ, dezacordul populaţiei în sine este un argument suficient pentru retragerea deplină. Societatea nu trebuie subestimată întrucât exprimarea explicită a dorinţei ca trupele străine să se retragă este un indiciu al existenţei unor nereguli în legătură cu modul în care puterea străină este exercitată. În această situaţie, pericolul iniţial este înlocuit în percepţia publică cu stabilirea pe termen extins a trupelor străine. Acest mod de a gândi este o urmare a experienţei colonialismului, când zeci de popoare şi-au pierdut dreptul la autodeterminare în favoarea ţărilor ocupante.

Argumentul 3: Prezenţa forţelor străine duce la destabilizarea regiunii
Prezenţa unor trupe străine, indiferent dacă vin din partea unei organizaţii internaţionale (cazul ONU în Kosovo), sau a unui singur stat (cazul Statelor Unite în Irak), nu face decât să contribuie la tensiunile care dau naştere conflictului. Populaţia sau minoritatea protejată de prezenţa trupelor străine riscă să îşi atragă o aversiune din ce în ce mai mare, iar în momentul în care trupele de menţinere a păcii părăsesc într-un final teritoriul efectele acestei aversiuni ar putea fi dezastruoase. Mai mult, prezenţa unor trupe militare străine, chiar şi sub pretextul menţinerii păcii şi apărării drepturilor omului, creează tensiuni în întreaga regiune, nu doar într-o singură ţară (spre exemplu prezenţa forţelor militare armate ale SUA în Orientul Mijlociu).

Argumentul 1:  Prelungirea prezenţei trupelor armate după îndeplinirea scopului propus reprezintă expresia efortului de menţinere a păcii
Respectarea autonomiei este secundară luptei de menţinere a stabilităţii în zonele de conflict. În primul rând însăşi independenţa statului respectiv nu este garantată având în vedere aceste teritorii (Irak, Somalia, Darfur etc.) sunt permanent supuse riscului reizbucnirii unor atacuri violente. Cu alte cuvinte trupele străine preiau din datoria ţării de a-şi apăra cetăţenii, existând astfel justificarea liberaţii de a decide momentul optim al retragerii. În al doilea rând imaginea forţelor armate străine este deseori greşit percepută, fiind asociată nejustificat cu războiul. Scopul misiunilor umanitare nu este cel de a rezolva punctual şi limitat doar conflictul prezent, ci de a asigura stabilitatea şi preveni eventuale izbucniri violente.

Argumentul 2: Există avanataje economice de pe urma prezenţei trupelor străine pe teritoriul statelor în cauză
Intervenţiile umanitare nu se reduc doar la acţiunile armate, ci presupun asistarea statului într-un mod mult mai complex.Un exemplu este rolul NATO în Afghanistan post-conflict, care cuprinde reclădirea infrastructurii, supravegherea alegerilor naţionale, şi preluarea modelului instituţional occidental. Trupele de ocupaţie devin un intermediar între cele două lumi, contribuind la buna-pastrare a relaţiilor. Acestea sunt de fapt actori cu rolul paşnic de supraveghere a implementării corecte a mecanismelor de instalare a democraţiei.

Argumentul 3:  Prezenţa trupelor străine contribuie la stabilizarea unei regiuni
Mobilizarea unor forţe armate străine pentru apărarea unei populaţii sau a unei minorităţi transmite un mesaj puternic agresorilor sau celor care încalcă drepturile omului. Trupele străine devin un aliat de facto şi creează un precedent pentru a interveni şi pe viitor, ori de câte ori e nevoie. Atunci când aceste trupe sunt ale unui stat suficient de puternic sau ale unei coaliţii de state, agresorii se vor gândi de două ori înainte de a acţiona, având în vedere posibilele consecinţe.

http://www.un.org/en/peacekeeping/

http://pbpu.unlb.org/pbps/Library/Capstone_Doctrine_ENG.pdf

http://www.unicef.org/graca/a51-306_en.pdf